Draga blogule,
Asta e din nou o postare buna de taiat venele. E omeneste totusi, nu? Cum avem momente in care suntem fericiti, sunt si celalalte momente in care cadem in negura tristetii. Am nevoie sa comunic ceea ce simt. Extrovertismul, eh?
Unul dintre lucrurile pe care le urasc la mine, sunt momentele mele de frunza. Da, aia care creste in copaci, la un moment dat cad si e purtata de vant. Bingo!
E un moment din ala unde: nu stiu unde ma aflu, nu stiu ce se intampla, nu sunt sigura de ceea ce simt, nu am idee ce va veni. Privesc lucrurile astea de undeva de sus, si simt ca ma apuca cateodata un plans din ala de mama-mama. Cu lacrimi mari, cat pietrele de mari; apoi simt o durere la nivelul pieptului - dar culmea e ca tocmai durerea aceea imi opreste plansul. Nu vine des.
Nu sunt OK. Nu sunt OK cu ceea ce traiesc, cu ceea ce se petrece in jurul meu, cu ceea ce sunt, cu ceea ce sunt altii, nu sunt OK cu unele persoane. Nu sunt OK!
Adica, nu e ca si cum eu as fi cerut lucrurile astea, nu? Nu am cerut nimic. Ahh, si pe langa faptul ca toate vin, ceea ce este deja aici - pare atat de minuscul si insuficient.
Nu intelegi, nu? Probabil ca am mari probleme in comunicare; oamenii din jurul meu tind sa nu inteleaga niciodata ceea ce le comunic. Mi-as dori sa stiu cum sa imbunatatesc asta, dar nu e ca si cum as avea parte de feedback, oamenii pur si simplu se multumesc prin a intelege CE VOR EI. Ma apuca atunci o stare de aia de maxima furie in care-mi vine sa-mi iau un ton iritant si sa strig in gura mare: "HELLO?!?! Sunt eu proasta sau tu?". Cacat. Chestia asta nu duce niciodata la nimic bun... Imi pare rau. Lucrul asta imi provoaca un sentiment de mila catre sine la modul "chiar atat de retardata sunt incat sa nu ma pot face intelease de catre cei din jur?"... si e trist, ma. E tare, tare trist! Apoi, de-ar fi numai asta... da' cumva-cumva, cineva s-a decis sa ma arunce pe pamantul asta cu ochii plini de... (de-as stii cum sa exprim asta exact) vise, sperante, daca si cu parca, idealuri, cacaturi. DAFUQ! Nu-i bine. Merg inainte si imbratisez chestia asta spunandu-mi ca e OK, e omeneste, dar e cumplit! Visele sunt bune, frumoase, OK; dar apoi - neimplinirea lor? Aia NU ESTE OK!
Scriam in intrarea anterioara ca uneori ma comport ca un copil - daca intradevar sunt un copil? La modul ca sunt al dracului de imatura, al dracului de nedezvoltata mintal? E posibil, nu? De-a dreptul stricata... Sunt atat de multe lucruri pe care mi-as dori cu toata fiinta mea sa le stiu, dar nu se intampla. Sunt de-a dreptul oribila! Am clar nevoie de dadaceala! De cineva sa ma ia de mana si sa-mi arate cum sa te descurci in lumea, cu lumea. Sa ma cac pe felul meu de a ma exprima!
Nu voi lungi intrarea asta mai mult decat este nevoie.
Ma simt ca o frunza, drag blog, si tare mila mi-e de mine... si mila de sine este unul dintre cele mai cumplite sentimente pentru mine.
Tare trista sunt, mai blog.
Vrei sa-ti spun un lucru nebunesc? Poate ca unul dintre motivele pentru care postarea asta este publica, este speranta ca cineva, oricine de pe lumea asta, va spune un lucru atat de... meh. Stii tu.
Login